Principalele plante melifere din România

Flora României este bogată şi variată, cuprinzând peste 300 de specii nectaro-melifere. Ponderea cea mai importantă o au speciile de rapiţă (mai ales în ultimii ani, când suprafeţele cultivate au crescut semnificativ, asta şi datorită producerii de combustibili biodiesel, ceea ce a făcut ca acest cules la rapiţă să devină un cules principal, când pe lângă dezvoltarea deosebită a familiilor de albine, se obţine şi o importantă producţie de miere - marfă), salcâm, tei, floarea soarelui, leguminoasele furajere, păşunile şi fâneţele.

     O importanţă deosebită în realizarea producţiilor constante de miere - marfă o au sursele culesului de mană, care provin din secreţiile plantelor. Mierea de mană este bogată în săruri minerale, apreciate de consumatori, dar este dăunătoare albinelor dacă este înglobată în rezervele acestora de iernare.
     România ocupă peste 11 milioane de hectare de floră meliferă, din care jumătate este agricolă şi jumătate este forestieră. Totuşi 80% din producţia de miere - marfă a ţării este furnizată de soiurile şi hibrizii de floarea soarelui, pădurile de salcâm şi tei.
     Flora meliferă a României, are un potenţial de peste 200 de mii de tone miere, poate asigura condiţii bune la peste 1,7 milioane familii de albine şi poate realiza o producţie marfă de 35 mii tone/an.

Rapiţa

Rapiţa (Brassica napus L ssp. Oleifera D.C.) este o plantă originară din bazinul mediteranean, având o largă utilizare în Evul Mediu în ţările Europei Centrale şi Nordice, datorită uleiului obţinut din seminţe, folosit atât în alimentaţie, cât şi pentru iluminat.
Specialiştii canadieni consideră actuala rapiţă pentru ulei o plantă inventată genetic de către amelioratori, prin metode convenţionale şi, pentru a o deosebi de rapiţa tradiţională i-au dat numele de canola (Canadian oil law erucic acid). Conţinutul ridicat în ulei al seminţelor de rapiţă - cuprins între 43 şi 52 % la cultivările de tip „00” şi hibrizi - precum şi conţinutul în proteină, de 21-24 %, încadrează rapiţa în rândul plantelor oleoproteice. Din această cauză, rapiţa se bucură de o atenţie deosebită în Uniunea Europeană, care recomandă creşterea suprafeţelor ocupate cu această plantă, dar nu în detrimentul culturilor alimentare.

Mierea de rapiţă se recoltează în luna mai, dacă provine din însămânţări de toamnă. Coloraţia este foarte slabă, nu depăşeşte 35 mm pe scara Pfund (gradată de la 0 la 140mm). Mirosul este specific, amintind de varză. În schimb, gustul este foarte plăcut, nefiind atât de dulce. Conţinutul de apă este destul de ridicat, 18%, datorat şi grabei de la recoltare, mierea de rapiţă poate cristaliza chiar în faguri, devenind imposibil de extras. Valoarea ph este relativ ridicată şi aciditatea destul de slabă - (ph = 4, aciditatea totală de ordinul a 15 meg./kg). Conductibilitatea electrică foarte scăzută indică un conţinut scăzut în substanţe minerale.
Structura zaharurilor este caracterizată prin abundenţa glucozei, care domină asupra fructozei. Aceasta este cauza cristalizării extrem de rapide a mierii. Ca şi consecinţă, mierea de rapiţă se comercializează doar cristalizată. Aspectul este al unei creme, datorată cristalelor foarte fine. Deci este o miere "tartinabilă", care rămâne pe felia de pâine!
Mierea de rapiţă este recomandată în afecţiuni ale rinichilor.

Rapiţa are asupra familiilor de albine următoarele influenţe:
- dezvoltare timpurie foarte bună a familiilor în condiţii naturale de cules;
- rezultă o bună disponibilitate de cules la salcâm şi obţinerea de roiuri timpurii;
- economie de cheltuieli pentru hrăniri stimulente şi de întreţinere (în cazul lipsei de cules în natură);
- pericol de stropiri cu insecticide.

Salcâmul alb

     Salcâmul alb (Robinia pseudacacia), a fost introdus la noi în ţară în secolul XVIII-lea. În prezent ocupă 120 000 ha, fiind localizat în zonele de câmpie şi constituind trupuri compacte de pădure.
Este un arbore rezistent la secetă şi iubitor de lumină, puţin pretenţios faţă de sol, înfloreşte abundentnt şi fructifică în fiecare an.
În condiţiile atmosferice prielnice durata medie de înflorit este de 12-14 zile, cu o capacitate nectariferă deosebit de mare, respectiv 1000-1200 kg miere/ha.
     Declanşarea înfloritului la salcâm se produce în jurul datei de 15 mai şi se prelungeşte până la sfârşitul lunii iunie, în funcţie de altitudine şi condiţiile pedoclimatice a fiecărei zone.
     Cu familii puternice, practicând stupăritul pastoral, au fost realizate frecvent producţii de 25 kg miere - marfă de salcâm/familia de albine.

Cele mai renumite păduri de salcâm din ţară la culesul timpuriu sunt în judeţele:

DOLJ: Cerbu, Ciuperceni, Maglavit, Cioace, Dervaica, Tunari, Apele Vii, Mârşani, Rudari.
MEHEDINŢI: Balta Verde; Jianu Mare; Crivina, Cureaua Lungă; Pătule, Gârla Mare; Vraţa.
GALAŢI: Hanul Conachi; Lieşti, Buceşti, Bălăbăneşti, Târgu Bujor.
BRĂILA: Tătaru, Râmnicelul, Însurăţei, Cioara.
BUZĂU: Ruşeţu, Largu.
IALOMIŢA: Groasa, Ileana, Tămădău, Pasărea, Moldoveni, Dridu.
ILFOV: Râioasa, Săbăreni, Valea Mocanului.
TELEORMAN: Cervenia, Bârseşti, Brânceni, N.Bălcescu.
DÂMBOVIŢA: Mătăsaru.
CONSTANŢA: Cernavodă, Viişoara, Cobadin, Cumpăna, Dumbrăveni, Ciocârlia, Vadu.
BIHOR: Valea lui Mihai, Săcuieni, Simian.
SATU MARE: Careii Mari, Sanislau.
TIMIŞ: Alioş, Remetea Mică.

Cele mai renumite păduri de salcâm din ţară la culesul II (înfloreşte mai târziu cu 10 zile) sunt în judeţele:

MEHEDINŢI:Ilovăţ, Siseşti, Vodiţă, Colibaşi, Balata
OLT: Leleasca, Sâmbureşti, Dobroteasa, Spieni, Aluniş.
VÂLCEA: Sirineasa, Brânceşti, Mihăieşti, Bălceşti, Livezeni, Zetreni, Stroieşti, Muereasca, Călimaneşti, Olăneşti, Cheia, Brezoiu, Voineasa, Horezu.
ARGEŞ:Vedea, Samara, Albota, Cerbu, Moşoaia, Băiculeşti, Drăganu.
PRAHOVA: Izvoarele, Vălenii de Munte, Predealu-Sărari, Cărbuneşti, Teişani, Homorociu.
ALBA: Vânţ, Măhăceni, Meteşti.

Teiul

     Teiul din pădurile noastre cuprinde trei specii mai importante: Teiul cu frunza mare (Tilia phyllos); teiul cu frunza mică (Tilia cordate) şi teiul alb (Tilia tomentosa).
     Perioada de înflorire şi capacitatea nectariferă este diferită la cele trei specii de tei. Teiul cu frunza mare înfloreşte la începutul luni iunie şi produce 800 kg miere/ha. Teiul cu frunza mică înfloreşte mai târziu cu 10-14 zile şi asigură 100 kg miere/ha. Teiul alb sau argintiu înfloreşte în jurul datei de 25 iunie şi are cea mai mare capacitate meliferă, respectiv 1200 kg/ha.
     Sunt ani când se obţin la masivele de tei 20-30 kg miere/familia de albine.

Cele mai importante masive de tei sunt:

TULCEA (17 000 ha): Cetăţuia, Niculiţel, Luncaviţa, Babadag, Ciucurova, Topolog.
IAŞI (15 000 ha): Bârsani, Grajduri, Ciurea, Mironeasa, Poieni,.
CARAŞ SEVERIN (5 700 ha): Rama, Bocşa Montană, Bocşa Română, Bozovici, Bergeasca, Băile Herculane, Valea Smârdei.
ILFOV + GIURGIU (5 500 ha): Lipia, Bojdani, Snagov, Ciofliceni, Scroviştea, Mihai Bravu, Călugareni, Vânători Mici, Căscioarele, Malu Spart, Pustnicu, Cernica, etc.

Culesul la tei nu prezintă gradul de intensitate de la salcâm, totuşi se pot realiza în condiţii meteorologice favorabile, sporuri zilnice între 1 şi 8 kg miere/familia de albine.

Floarea soarelui

     Floarea soarelui (Helianthus annus), reprezintă o importanţă deosebită pentru apicultură, caracterizându-se printr-un mare potenţial nectaro-polenifer. În ţara noastră se cultivă anual în jur de 900 0000 ha, situându-se pe locul doi în Europa, după Franţa.
Principalele judeţe care cultivă floarea soarelui sunt: Ialomiţa, Călăraşi, Ilfov, Constanţa, Teleorman, Dolj, Giurgiu, Brăila, Timiş, Arad, Buzău, Galaţi.
     Floarea soarelui înfloreşte în a doua jumătate a lunii iunie şi începutul lui iulie, cu o durată a înfloritului de 2-3 săptămâni. De pe un hectar de floarea soarelui se obţin 34-130 kg de miere.
     40% din mierea românească este obţinută la culesul de nectar de la floarea soarelui.
În culturile de floarea soarelui din Câmpia Dunării se obţin 15-30 kg de miere marfă / familia de albine.
S-a stabilit că temperatura optimă pentru secreţia abundentă de nectar la această plantă este de 28-32 °C. Secreţia de nectar mai este influenţată şi de capacitatea nectariferă a soiului cultivat.

Alte plante nectaro-polenifere care dau producţii mari de miere sunt: facelia (300-1000 kg/ha); arţarul tătărăsc (300-600 kg/ha); coriandrul (100-500 kg/ha); paltinul (200 -300 kg/ha); sulfina albă (200-500 kg/ha); sparceta (120-300 kg/ha); etc.

SUS